mai 2014 - Asociația Little People
2014 05 22 5619 2

 

Suntem foarte încântaţi deoarece în aceste săptămâni, prin intermediul proiectelor în care suntem implicaţi și primim finanțare, am reuşit să cumpărăm o serie de cărţi, enciclopedii şi materiale creative de calitate. Este foarte important pentru copiii bolnavi din secţiile de oncopediatrie să aibă acces la resurse moderne, adecvate vârstei, astfel încât să poată ţine pasul cu progresul şcolar făcut de colegii lor din afara spitalului. Astfel de materiale sunt folosite atât în activităţile din cadrul programului „Fun School” (Şcoala mea în spital), care se desfăşoară cu precădere în secțiile de oncopediatrie a celor 2 institute din țară la Cluj-Napoca şi Bucureşti cât şi în activităţi similare preluate de restul centrelor în care ne desfășurăm activitatatea. Asociaţia Little People doreşte să-i ajute în acest mod pe micuţii pacienţi să înveţe lucruri noi şi interesante, să acumuleze cunoştinţe şi pe perioada spitalizării, să fie curioși și pasionați de diferite domenii. Astfel, după finalizarea tratamentului, reintegrarea în societate şi în viaţa şcolară va fi mult mai uşoară.

Dorim să mulţumim tuturor sponsorilor şi persoanelor care se implică activ în proiectele noastre. Zâmbetele copiilor la vederea acestor minunăţii sunt nepreţuite.

Fotografiile de mai jos sunt trimise de colega noastră Elena Cazacu, specialist în Iaşi, care momentan se ocupă de un proiect extrem de frumos: reprezentaţii de teatru de păpuşi pentru copiii din şcoli şi grădiniţe. Cu ajutorul personajelor construite de Asociaţia Little People, Elena împreună cu voluntarii, i-au ajutat pe cei mici să înţeleagă mai bine ce se întâmplă atunci când trebuie să mergi la spital şi de ce unii dintre colegii lor lipsesc mai mult de la şcoală din cauza tratamentului. Scopul acestui proiect este de a promova toleranţa în rândul copiilor şi de a le face copiilor bolnavi de cancer mai uşoară reintegrarea şcoalară. Mulţumim Fundaţia Comunitară Iaşi pentru oportunitatea de a implementa acest proiect minunat.

 

 

Ce face un voluntar Little People Bucharest April 2014 1 3

 

Echipa de voluntari Little People din București vrea să-și mărească forțele. Dacă ești creativ, energic, dornic să îi ajuți pe cei din jur și vrei să cunoști și alți oameni la fel ca tine, te așteptăm cu drag în echipa noastră! Vă puteți înscrie direct pe website la secțiunea “Dorești să devii voluntar?”

Ce poate fi mai frumos decât să îți dedici o parte din timp pentru a face o schimbare în bine și pentru a-i ajuta pe copiii și tinerii bolnavi de cancer să treacă mai ușor peste perioada spitalizării?

Voluntarii vor lucra în spitale alături de specialiștii Little People în cadrul programului de suport psihosocial “Nu mi-e frică!”. Activitățile acestui program se desfășoară zilnic între 15:00-17:00 la Institutul Clinic Fundeni și între 16:00-18:00 la Institutul Oncologic București și Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii ,,Marie S. Curie”.

Te așteptăm în echipa noastră!

 

 

10259406 10202900939156428 466283202 n 0

 

Povestea emoționantă a unei Temerare puternice care a avut de înfruntat numeroase obstacole, dar într-un final a ieșit învingătoare din lupta cu cancerul.

„Aveam ambiţii, aveam idealuri. Speranţe, vise, dorinţe. Totul era bine în viaţa mea, îmi doream să intru în armată. Visam chiar la o carieră de pilot.  Nu aş fi ştiut niciodată fără să încerc. Aş fi putut avea probleme la proba scrisă, dar la cea fizică cu siguranţă nu. Eram mai pregatită decât aş fi fost vreodată. Tocmai de asta, vestea că nu voi putea nici măcar să ajung până acolo m-a devastat. Totul a fost năruit de o simplă afirmaţie: „Trebuie să te operez de urgenţă. Rămâi de azi sau vii luni. Marţi te operez.” Am încercat în zadar să îi explic că în câteva săptămâni trebuia să dau proba fizică pentru admitere.

Dar nu s-a putut. Când medicul a aflat rezultatele analizei Ca125, nu a acceptat o amânare. Şi cam aşa a început totul. Nici măcar nu conştientizam dezastrul. Eram într-un fel în transă. Rămâneam prea repede fără nimic. A urmat operaţia, ştiam ce se întâmplase chiar dacă toţi îmi ascundeau asta. Auzisem, ştiam. Şi când credeam că nu poate fi mai rău, am pierdut o persoană pe care o iubeam mai mult decât îmi iubeam viaţa: unchiul meu. Am fost tristă, supărată, nervoasă. Nu înţelegeam: de ce eu? Atunci am realizat ce se întâmplă. Până atunci eram învăluită într-un praf lăsat de tornada de evenimente prea rapide. Atunci am văzut că urma să pierd totul, prietenii mei aveau să plece la facultate, prietena mea cea mai bună avea să îşi urmeze visul, visul amândurora, avea să nu mai fie lângă mine.

În acelaşi timp, am realizat cât de ciudata e viaţa. Înainte de operaţie obişnuiam să spun că nu îmi doresc copii. Apoi mi-am dat seama că una e să nu vrei, alta să nu poţi.

I-am promis unchiului meu că voi adopta un băieţel şi îi voi pune numele lui. Acesta era modul meu de a merge mai departe. O promisiune, aveam nevoie de ea. Apoi totul a început din nou să fie un vârtej în care eram trasă. Bacalaureatul, chimioterapia, pozele de album, căderea părului. Şedinţele de chimioterapie îmi ocupau tot timpul de învăţat, dar nu îmi doream să pic aşa că nu aveam timp să mă simt rău. Nu aveam timp să simt nimic. Aş minţi să spun că simţeam ceva. Încercam să par puternică şi asta îmi cam ocupa timpul pentru văicăreli. Poate chiar eram puternică. Pentru cei din jur eram. Nimeni care nu a trecut prin asta nu poate cunoaşte sentimentul. Pari puternic sau distrus, adevărul este că nu realizezi complet ce se întamplă cu tine. Când părul a început să cadă eram în perioada pozelor de album pentru liceu, îmi doream doar să pot face pozele. Îmi doream ca părul să reziste. Când nu a fost aşa am adoptat peruca şi am purtat-o cu zâmbetul pe buze. Asta se presupune că trebuia să fac, nu? De-a lungul timpului am achiziţionat 8 peruci. Pretty psycho, uh? Dar era modul meu de a rezista.Fiecare avem o modalitate de a depăşi şocul. A urmat o nouă operaţie care a adus frustrări şi nemulţumiri pe toate planurile. Simţeam că nu îi văd necesitatea.Nevoia de a-mi exprima nemulţumirea a început să crească ajungând la apogeul de a refuza operaţia, de a spune că îmi asum riscul unei recidive. Nu sfatuiesc pe nimeni să facă asta. Motivul nemulţumirii mele era o cicatrice prea mare, pe tot abdomenul. Am ştiut că pot lupta pentru a fi operată la paroscop, de asta am făcut-o. Dacă nu aş fi ştiut că se poate, probabil aş fi stat cuminte aşteptând următorul test. Îi mulţumesc pentru asta mamei mele, a fost mereu alături de mine, iubitului meu care m-a încurajat şi nu m-a lăsat singură şi, cu toate că am fost atât de speriată că îmi voi pierde prietena, ea a continuat să mă sprijine, şi atunci când e aici, pare că nimic nu s-ar fi întamplat.

Dacă m-ar întreba cineva, regreţi tot ce s-a întamplat? Aş spune nu. Pentru că deşi a fost greu, am învăţat să am încredere în mine, să ştiu că voi reuşi orice s-ar întampla. Şi chiar am reuşit, am învins cancerul, am întâlnit nişte personae minunate. Deşi totul a început dramatic, acum, la doi ani după ce a început experienţa mea, pot spune că tot răul e spre bine şi sunt fericită că pot fi un Temerar. Sunt fericită că am învins cancerul şi sunt fericită că vă pot povesti asta. Iar chimioterapia, căderea părului…sunt foarte fericită că s-a întâmplat asta. Da, exact aşa.Sunt fericită. Şi de ce nu aş fi? Mereu mi-am dorit părul creţ, iar chimioterapia mi l-a oferit. Deci, chimioterapia nu doar m-a vindecat ci mi-a îndeplinit şi visul. Curaj.”