mai 4, 2014 - Asociația Little People
10259406 10202900939156428 466283202 n 0

 

Povestea emoționantă a unei Temerare puternice care a avut de înfruntat numeroase obstacole, dar într-un final a ieșit învingătoare din lupta cu cancerul.

„Aveam ambiţii, aveam idealuri. Speranţe, vise, dorinţe. Totul era bine în viaţa mea, îmi doream să intru în armată. Visam chiar la o carieră de pilot.  Nu aş fi ştiut niciodată fără să încerc. Aş fi putut avea probleme la proba scrisă, dar la cea fizică cu siguranţă nu. Eram mai pregatită decât aş fi fost vreodată. Tocmai de asta, vestea că nu voi putea nici măcar să ajung până acolo m-a devastat. Totul a fost năruit de o simplă afirmaţie: „Trebuie să te operez de urgenţă. Rămâi de azi sau vii luni. Marţi te operez.” Am încercat în zadar să îi explic că în câteva săptămâni trebuia să dau proba fizică pentru admitere.

Dar nu s-a putut. Când medicul a aflat rezultatele analizei Ca125, nu a acceptat o amânare. Şi cam aşa a început totul. Nici măcar nu conştientizam dezastrul. Eram într-un fel în transă. Rămâneam prea repede fără nimic. A urmat operaţia, ştiam ce se întâmplase chiar dacă toţi îmi ascundeau asta. Auzisem, ştiam. Şi când credeam că nu poate fi mai rău, am pierdut o persoană pe care o iubeam mai mult decât îmi iubeam viaţa: unchiul meu. Am fost tristă, supărată, nervoasă. Nu înţelegeam: de ce eu? Atunci am realizat ce se întâmplă. Până atunci eram învăluită într-un praf lăsat de tornada de evenimente prea rapide. Atunci am văzut că urma să pierd totul, prietenii mei aveau să plece la facultate, prietena mea cea mai bună avea să îşi urmeze visul, visul amândurora, avea să nu mai fie lângă mine.

În acelaşi timp, am realizat cât de ciudata e viaţa. Înainte de operaţie obişnuiam să spun că nu îmi doresc copii. Apoi mi-am dat seama că una e să nu vrei, alta să nu poţi.

I-am promis unchiului meu că voi adopta un băieţel şi îi voi pune numele lui. Acesta era modul meu de a merge mai departe. O promisiune, aveam nevoie de ea. Apoi totul a început din nou să fie un vârtej în care eram trasă. Bacalaureatul, chimioterapia, pozele de album, căderea părului. Şedinţele de chimioterapie îmi ocupau tot timpul de învăţat, dar nu îmi doream să pic aşa că nu aveam timp să mă simt rău. Nu aveam timp să simt nimic. Aş minţi să spun că simţeam ceva. Încercam să par puternică şi asta îmi cam ocupa timpul pentru văicăreli. Poate chiar eram puternică. Pentru cei din jur eram. Nimeni care nu a trecut prin asta nu poate cunoaşte sentimentul. Pari puternic sau distrus, adevărul este că nu realizezi complet ce se întamplă cu tine. Când părul a început să cadă eram în perioada pozelor de album pentru liceu, îmi doream doar să pot face pozele. Îmi doream ca părul să reziste. Când nu a fost aşa am adoptat peruca şi am purtat-o cu zâmbetul pe buze. Asta se presupune că trebuia să fac, nu? De-a lungul timpului am achiziţionat 8 peruci. Pretty psycho, uh? Dar era modul meu de a rezista.Fiecare avem o modalitate de a depăşi şocul. A urmat o nouă operaţie care a adus frustrări şi nemulţumiri pe toate planurile. Simţeam că nu îi văd necesitatea.Nevoia de a-mi exprima nemulţumirea a început să crească ajungând la apogeul de a refuza operaţia, de a spune că îmi asum riscul unei recidive. Nu sfatuiesc pe nimeni să facă asta. Motivul nemulţumirii mele era o cicatrice prea mare, pe tot abdomenul. Am ştiut că pot lupta pentru a fi operată la paroscop, de asta am făcut-o. Dacă nu aş fi ştiut că se poate, probabil aş fi stat cuminte aşteptând următorul test. Îi mulţumesc pentru asta mamei mele, a fost mereu alături de mine, iubitului meu care m-a încurajat şi nu m-a lăsat singură şi, cu toate că am fost atât de speriată că îmi voi pierde prietena, ea a continuat să mă sprijine, şi atunci când e aici, pare că nimic nu s-ar fi întamplat.

Dacă m-ar întreba cineva, regreţi tot ce s-a întamplat? Aş spune nu. Pentru că deşi a fost greu, am învăţat să am încredere în mine, să ştiu că voi reuşi orice s-ar întampla. Şi chiar am reuşit, am învins cancerul, am întâlnit nişte personae minunate. Deşi totul a început dramatic, acum, la doi ani după ce a început experienţa mea, pot spune că tot răul e spre bine şi sunt fericită că pot fi un Temerar. Sunt fericită că am învins cancerul şi sunt fericită că vă pot povesti asta. Iar chimioterapia, căderea părului…sunt foarte fericită că s-a întâmplat asta. Da, exact aşa.Sunt fericită. Şi de ce nu aş fi? Mereu mi-am dorit părul creţ, iar chimioterapia mi l-a oferit. Deci, chimioterapia nu doar m-a vindecat ci mi-a îndeplinit şi visul. Curaj.”