O poveste plină de optimism şi speranţă din partea unei Temerare care a luptat şi a învins în lupta cu cancerul.

„A fost o dată ca niciodată…Aşa începe orice poveste. Aşa începe şi povestea mea!

Era sfârşitul primăverii, mai 2006. Aşteptam cu ardoare vacanţa de vară pentru care îmi făcusem multe planuri.  Întâlniri cu prietenii, îngheţată cât cuprinde, ieşiri în oraş… ca orice adolescent! Aveam 17 ani şi învăţam bine. Eram prima din clasă şi se apropia momentul victoriei – vara şi distracţia după un an de muncă şi conştiinciozitate, după olimpiade, provocări şi teme interminabile.

Însă… într-o zi simptomul care m-a alarmat şi mi-a alarmat şi familia şi-a făcut prezenţa. În loc de starea de relaxare pe care o aşteptam am început să-mi pun întrebări diferite de cele de la şcoală. Nu ştiam răspunsul la niciuna şi nici nu aveam vreo bibliografie pentru documentare. Nu ştiam de unde să încep, nici ce se întâmplă. Ştiam doar că ceva nu-i bine. Niciun doctor care mă consultase nu mi-a dat motive să mă sperii aşa că am încercat să iau totul aşa cum vine. Am ajuns la Bucureşti pentru biopsie şi am stat câteva zile în spital. Mă simţeam bine şi nimic nu putea să-mi zdruncine încrederea. Aşa a şi fost în continuare! După câteva săptămâni am primit şi vestea! O bubiţă şi-a găsit loc în spatele năsucului meu şi ca să mă fac bine trebuia să fac procedurile bine-ştiute (chimio şi radio). Nu ştiam ce presupune, dar am descoperit! Când a început să-mi cadă podoaba capilară m-am hotărât să mă tund! Era deja enervant să mă gâdile peste tot şi să fac atâta mizerie pe unde mergeam. La urmatoarea cură de chimio, când am ajuns la spital o doamnă infirmieră m-a ajutat să scap de el (de păr). Îmi stătea tare bine şi n-am tânjit după el. Aveam ani de zile de când purtam părul lung şi uitasem cum e să am atâta lejeritate. Şepcile nu erau pe placul meu aşa că a început desfrâul baticuţelor! Toate formele, materialele şi culorile. Asortate sau excentrice, erau aşa drăguţe că nu aveam nevoie de perucă. Nu am purtat perucă. Ce e drept, tratamentul mă solicita destul de mult şi nu aveam o viaţă socială prea activă, însă baticuţele îmi ofereau confortul de care aveam nevoie. În spital toată lumea era ca mine şi mă obişnuisem cu ideea. A fost puţin mai greu când am ajuns acasă… unde eu eram diferită de ceilalţi, dar sincer ştiam la ce să mă aştept. Colegii de la şcoală erau foarte impresionaţi, dar nu de momentele prin care trec, ci de lejeritatea cu care trec peste ele. Nu am fost nici înainte vreo ”fashionista” sau vreun etalon al modei şi nici după nu m-a interesat prea mult ce cred ceilalţi despre cum mă îmbrac sau ce port. Timpul a trecut, părul a crescut, creţ ca al unei oiţe şi era greu de potolit. După o recidivă, procedura s-a repetat, doar că… de data asta mi-am cumpărat perucă. Era 2008, aveam aproape 19 ani, luasem examenul pentru permisul de conducere şi nu mi-am dorit să apar în poză cu baticuţ. Vroiam altceva! Şi mi-am luat o perucă blondă (eu – brunetă la origine) şi am purtat-o cu mândrie –  doar la poză. Şi atât. Era incomodă, mă mânca pielea de la ea şi îmi răpea privilegiul de a mă da cu cremă cu sclipici pe chelie. O lustruiam cu grijă şi arătam mai bine decât Casper J. Am aşteptat din nou trecerea timpului, părul a crescut din nou, Doamne-Doamne m-a ajutat să fiu bine în continuare şi am revenit la viata mea de dinaine, însă mult mai înţeleaptă, mai grijulie, mai atentă, mai răbdătoare şi mai realistă. Trăgând linie după experienţa aceea, am învăţat multe lucruri bune şi m-a schimbat în bine. Acum sunt o altă EU, cu părul tot lung… ca în vremurile de demult, alături de un prinţ ca orice prinţesă din poveste şi sper să rămânem fericiţi ”până la adânci bătrâneţi”. Dacă eu am reuşit – POŢI ŞI TU!”