Cristi Oană este un tânăr în vârstă de 18 ani din Bucureşti pentru care voluntariatul în cadrul Little People a început în anul 2011 şi de atunci s-a transformat în ceva mai mult decât o activitate, s-a transformat într-o posibilitate de a fi alături de copiii diagnosticaţi cu cancer şi de a se simţi cu adevărat util în ceea ce priveşte recuperarea psihologică a acestora. În cele ce urmează, Cristi ne vorbeşte despre activităţile lui în spital, despre legătura cu Little People, despre importanţa NVM (National Volunteer Meeting), dar şi despre experienţa lui cu cancerul şi planurile de viitor.

– În primul rând, ce te-a determinat să devii voluntar Little People?

– Cel mai probabil faptul că în perioada în care eu am fost sub tratament nu am avut parte de consiliere. În urma tratamentului am intrat în grupul Temerarii şi după tabăra de vară din anul 2010 am cunoscut mai mulţi voluntari. Mi-a plăcut modul lor de a privi lucrurile şi managementul activităţilor care aveau ca scop recuperarea psihologică a copiilor internaţi în spitale. Acest lucru m-a determinat să mă implic mai mult şi să îi ajut pe micuţii pacienţi. Un alt motiv ar fi şi faptul că în perioada tratamentului meu, Little People nu erau prea vizibili şi eu nu am avut ocazia să aflu despre ei, decât destul de târziu. Prin urmare, am înţeles că dacă devin voluntar pot să fac cunoscută asociaţia şi să duc la îndeplinire misiunea acesteia.

– A fost greu când ai început activitatea în spital?

– La început am crezut că trebuie să ai anumite abilităţi dobândite în cadrul unor studii specializate, dar am aflat că nu este aşa. După ce mi-am exprimat dorinţa de a activa ca şi voluntar, am urmat un training în cadrul Asociaţiei Little People România şi aşa am început să lucrez cu tinerii şi copii de la Institutul Oncologic din Bucureşti. Mai târziu m-am transferat la secţia oncopediatriacă a spitalului Marie Curie unde îmi desfăşor şi acum activitatea şi pot să spun cu certitudine că dacă ai dorinţă şi te implici nu este greu.

– De ce provocări te-ai ciocnit pe parcursul activităţilor din spitale?

– Pentru mine, sincer, o provocare este faptul că acum la Marie Curie fetele şi băieţii sunt internaţi în saloane comune. Mie îmi este foarte uşor să lucrez cu adolescenţii pentru că fiind de vârste apropiate vorbim aceeaşi limbă, iar faptul că sunt un temerar şi am trecut şi eu prin momente dificile în timpul tratamentului, dar am învins cancerul mă ajută să am o trecere mai uşoară la ei şi o credibilitate mai mare. De multe ori, însă, din cauza saloanelor mixte, nu pot discuta deschis cu unii băieţi şi nu le pot explica în detalii anumite etape ale tratamentului sau anumite efecte şi bănuiesc că această problemă o întâmpină şi colegele mele cu fetele internate aici. O altă provocare ar fi şi lipsa spaţiului de joacă în acest spital, dar suntem optimişti şi ne descurcăm cu ce avem. (*Little People a renovat spațiul disponibil din spital, dar acesta este la un alt etaj și funcționează mai mult ca o sală de așteptare pentru micuții pacienți).

– Care dintre programele Asociaţiei Little People are cel mai benefic impact asupra pacienţilor?

– Cu siguranţă, programul „Nu mi-e frică!”, pentru că abordează cele mai bune soluţii de intervenţie psiho-socială şi tratează toate etapele de la prima internare şi până la ultimul tratament.

– Cu ce crezi că te ajută prezenţa la aceste Întâlniri Naţionale ale Voluntarilor (NVM)?

– Aici mereu învăţ abordări noi ale programelor pe care le urmăm în spital, observ tipurile de caractere pe care voluntarii le au în diverse zone ale ţării, văd diverse moduri prin care aceştia îşi creeză activităţile, realizez un schimb de idei şi nu în ultimul rând socializez, iar asta îmi dă oportunitatea de a-mi face noi prieteni.

– Care sunt planurile tale de viitor?

– Momentan fiind în clasa a XII-a nu pot să fac voluntariat decât o dată pe săptămână, aşa că pe viitor sper să mă implic mai mult. De asemenea, îmi doresc să dau la o facultate, dar sunt multe idei, din familie primesc o mulţime de sfaturi şi încă nu am decis în ce domeniu voi merge. Oricum, relevante vor fi rezultatele bacalureatului şi condiţia mea fizică, dar nu neg faptul că mi-ar plăcea, la un moment dat, să devin coordonator în cadrul Little People.