Categorie: Știri

 

Reluăm seria poveștilor scrise de Temerari în cadrul campaniei Zilele Bandanei și de această dată v-o prezentăm pe Mădălina Bîrsan. Ea este o tânără puternică, plină de energie și mereu cu zâmbetul pe buze.

“Bună dragii mei! Povestea mea începe în 2007. Ajungând pe secția de oncopediatrie a spitalului „Sfânta Maria” din Iași, mami a încercat în prima săptămână să mă țină în salon să nu îi văd pe ceilați copii cărora le căzuse părul. Peste puțin timp de la începerea tratamentului a început să îmi cadă și mie. Văzând acest lucru, o întrebam pe mami de ce?! Ea, dorind să mă mai protejeze schimba discuția. Într-o zi, văzând că mami nu îmi răspunde mi-a trecut prin minte să o întreb pe doamna doctor la vizită. Ea mi-a explicat că de la tratament va cădea părul, dar m-a asigurat că îmi va crește repede alt păr mai bogat și creț. Îi sugerase mamei să meargă să mă tundă de tot deoarece aveam și părul lung și începea să îmi cadă foarte mult. ”Misiunea” mamei a fost foarte grea ca să mă convingă să merg la tuns deoarece eu vroiam să îmi cadă el fără să îl tund eu. Într-un final m-a convins și am mers la o frizerie. L-am rugat pe domnul frizer să nu îmi arunce părul deoarece eu vroiam să mi-l țin amintire. Mami, ca să mă facă mai fericită după ce am stat la tuns mi-a cumpărat câteva bandane și în fiecare zi încerca să mi le așeze diferit. Ajungând acasă după prima cură de tratament, din părul meu am facut o pernuță pe care o am și acum amintire. Pe timpul tratamentului, părul îmi creștea, apoi cădea din nou și tot așa. Venise timpul după tratament să mă reîntorc la școală. Părul încă nu îmi crescuse și am mers să îmi cumpere o perucă. Eu îmi doream o perucă cu părul lung, dar doamna de la magazin mi-a explicat că va fi grea față de cea cu părul mai scurt. Când o purtam la școlă îmi era teamă să nu îmi cadă  și astfel să afle colegii și să râdă de mine. Părul mi-a crescut puțin câte puțin și de atunci mă bucur de el. Dragii mei, cam aceasta este povestea mea și vreau să vă spun că părul  cade de la tratament, dar veți rămâne mereu aceleași persoane frumoase și învingătoare!

Cu drag, Mădă de la Piatra Neamț!

Pupici :* 

 

 

 

Cristi Oană este un tânăr în vârstă de 18 ani din Bucureşti pentru care voluntariatul în cadrul Little People a început în anul 2011 şi de atunci s-a transformat în ceva mai mult decât o activitate, s-a transformat într-o posibilitate de a fi alături de copiii diagnosticaţi cu cancer şi de a se simţi cu adevărat util în ceea ce priveşte recuperarea psihologică a acestora. În cele ce urmează, Cristi ne vorbeşte despre activităţile lui în spital, despre legătura cu Little People, despre importanţa NVM (National Volunteer Meeting), dar şi despre experienţa lui cu cancerul şi planurile de viitor.

– În primul rând, ce te-a determinat să devii voluntar Little People?

– Cel mai probabil faptul că în perioada în care eu am fost sub tratament nu am avut parte de consiliere. În urma tratamentului am intrat în grupul Temerarii şi după tabăra de vară din anul 2010 am cunoscut mai mulţi voluntari. Mi-a plăcut modul lor de a privi lucrurile şi managementul activităţilor care aveau ca scop recuperarea psihologică a copiilor internaţi în spitale. Acest lucru m-a determinat să mă implic mai mult şi să îi ajut pe micuţii pacienţi. Un alt motiv ar fi şi faptul că în perioada tratamentului meu, Little People nu erau prea vizibili şi eu nu am avut ocazia să aflu despre ei, decât destul de târziu. Prin urmare, am înţeles că dacă devin voluntar pot să fac cunoscută asociaţia şi să duc la îndeplinire misiunea acesteia.

– A fost greu când ai început activitatea în spital?

– La început am crezut că trebuie să ai anumite abilităţi dobândite în cadrul unor studii specializate, dar am aflat că nu este aşa. După ce mi-am exprimat dorinţa de a activa ca şi voluntar, am urmat un training în cadrul Asociaţiei Little People România şi aşa am început să lucrez cu tinerii şi copii de la Institutul Oncologic din Bucureşti. Mai târziu m-am transferat la secţia oncopediatriacă a spitalului Marie Curie unde îmi desfăşor şi acum activitatea şi pot să spun cu certitudine că dacă ai dorinţă şi te implici nu este greu.

– De ce provocări te-ai ciocnit pe parcursul activităţilor din spitale?

– Pentru mine, sincer, o provocare este faptul că acum la Marie Curie fetele şi băieţii sunt internaţi în saloane comune. Mie îmi este foarte uşor să lucrez cu adolescenţii pentru că fiind de vârste apropiate vorbim aceeaşi limbă, iar faptul că sunt un temerar şi am trecut şi eu prin momente dificile în timpul tratamentului, dar am învins cancerul mă ajută să am o trecere mai uşoară la ei şi o credibilitate mai mare. De multe ori, însă, din cauza saloanelor mixte, nu pot discuta deschis cu unii băieţi şi nu le pot explica în detalii anumite etape ale tratamentului sau anumite efecte şi bănuiesc că această problemă o întâmpină şi colegele mele cu fetele internate aici. O altă provocare ar fi şi lipsa spaţiului de joacă în acest spital, dar suntem optimişti şi ne descurcăm cu ce avem. (*Little People a renovat spațiul disponibil din spital, dar acesta este la un alt etaj și funcționează mai mult ca o sală de așteptare pentru micuții pacienți).

– Care dintre programele Asociaţiei Little People are cel mai benefic impact asupra pacienţilor?

– Cu siguranţă, programul „Nu mi-e frică!”, pentru că abordează cele mai bune soluţii de intervenţie psiho-socială şi tratează toate etapele de la prima internare şi până la ultimul tratament.

– Cu ce crezi că te ajută prezenţa la aceste Întâlniri Naţionale ale Voluntarilor (NVM)?

– Aici mereu învăţ abordări noi ale programelor pe care le urmăm în spital, observ tipurile de caractere pe care voluntarii le au în diverse zone ale ţării, văd diverse moduri prin care aceştia îşi creeză activităţile, realizez un schimb de idei şi nu în ultimul rând socializez, iar asta îmi dă oportunitatea de a-mi face noi prieteni.

– Care sunt planurile tale de viitor?

– Momentan fiind în clasa a XII-a nu pot să fac voluntariat decât o dată pe săptămână, aşa că pe viitor sper să mă implic mai mult. De asemenea, îmi doresc să dau la o facultate, dar sunt multe idei, din familie primesc o mulţime de sfaturi şi încă nu am decis în ce domeniu voi merge. Oricum, relevante vor fi rezultatele bacalureatului şi condiţia mea fizică, dar nu neg faptul că mi-ar plăcea, la un moment dat, să devin coordonator în cadrul Little People.

 

 

 

Aproape 60 de voluntari din totalul celor 110 care fac parte din  Asociația Little People România s-au întrunit în cadrul ediției din acest an a Întâlnirii Anuale a Voluntarilor de la Sovata.

Evenimentul a adus împreună tineri care își desfășoară activitatea în toate cele 9 centre de oncopediatrie din țară și de peste hotare, mai exact din județele Cluj, Timiș, Iași, municipiul București, dar și din Republica Moldova.

Prima activitate a serii a fost Big Fat Quiz, unde voluntarii au trebuit să răspundă la 9 seturi de întrebări bazate pe activitatea lor din spitale, dar și pe preferințele copiilor din centrele oncologice. Întâlnirea Anuală a Voluntarilor se desfașoară, în acest an, în perioada 6 – 10 martie și își propune să mobilizeze voluntarii din cadrul Asociației Little People România pentru un schimb de experiență, dar și pentru a-și împărtăși ideile sau a învăța lucruri noi.

 

 

 

Un articol scris de Mihaela Ursan despre prima ei experienţă în spital cu copiii şi tinerii bolnavi de cancer internaţi în secţia de oncopediatrie a Institutului Oncologic “Prof. Dr. Ion Chiricuţă” Cluj-Napoca.

“Aș putea începe cu “a fost odată ca niciodată”, aceeași poveste și, totuși, de fiecare dată alta. Această parte a poveștii mele, însă, este una scrisă de alte personaje, personaje care m-au învățat ce înseamnă curajul, lupta și speranța, dar mai presus de toate – adevărata victorie.

Am avut ocazia de a cunoaște cea mai mare parte a temerarilor în cadrul unei tabere de vară acum doi ani și încă de atunci am rămas plăcut marcată de cât de multe aș avea de învățat de la ei. Optimismul lor mi s-a părut unul cu adevărat de neînvins. Recent, mi s-a ivit ocazia de a-i cunoaște și pe micuții internați în secția de pediatrie a Spitalului Oncologic “Prof. Dr. Ion Chiricuță” din Cluj unde am avut surpriza de a vedea în ochii lor același curaj și o enormă putere de luptă. Cel mai surprinzător lucru, însă, a fost să realizez că în mare parte imboldul la această luptă și stimulul de curaj am fost chiar eu – fata în galben. 

Afirm cu certitudine că nu am mai trăit niciodată un sentiment asemănător cu cel care l-am avut atunci când o fetiță de aproximativ 9 ani, internată acolo, s-a apropiat de mine în următorul minut după ce am intrat pe ușă și și-a strecurat mânuța între palmele mele. Și-a ridicat privirea spre mine și în ciuda faptului că mă văzuse pentru prima oară, în acel moment am devenit cea mai bună prietenă a ei. E tulburător să vezi cum simpla ta prezență într-un spital și activitățile realizate timp de două ore îi încurajează enorm pe toți pacienții și cât de repede trece timpul petrecut cu ei. În acele momente te simți capabil să oferi speranță, te transformi în speranță, cel puțin asta s-a întâmplat cu mine, iar lupta copiilor de a învinge cancerul a devenit și lupta mea,  s-a tranformat într-un credo pe care Asociația Little People România îl face posibil în fiecare zi.

Clipele petrecute în secția de pediatrie oncologică au reprezentat o experiență unică. Am înțeles de ce adolescenții și copiii abia îi așteaptă pe voluntari. Atunci când am intrat în camera de joacă și terapie parcă aș fi intrat într-o lume a basmelor, unde am găsit cele mai colorate și mai interesante jocuri, dar și unele dintre cele mai moderne dotări tehnice, toate îmbinate într-un mod eficient, care te fac să uiți că ești într-un spital. Aici am realizat cu adevărat că micuții pacienți merită tot ce e mai bun drept răsplată pentru lupta lor care îi transformă în adevărați eroi.”

 

 

Din Clubul Temerarii fac parte atât tinerii supravieţuitori de cancer cât şi fraţii şi surorile acestora. Considerăm că merită să se bucure împreună de clipele frumoase, la fel cum au trecut împreună peste experienţa grea a cancerului. Povestea Teodorei Vaida e însoţită de pozele superbe în care apare împreună cu sora ei, Adriana (Teodora poartă bandana galbenăJ). Mulţumim dragele noastre Temerare!

“Ceaoo ! 🙂 Mă numesc Teodora Vaida şi sunt din Oradea.

În primul rând, mă bucur foarte mult că Asociaţia Little People a avut o idee atât de ingenioasă şi anume, de a-i încuraja pe cei care se luptă cu cancerul să poarte fără jenă bandanele şi de a-i face pe cei din jur să îşi manifeste solidaritatea şi respectul faţă de aceştia.

Acum…să vă împărtăşesc puţin din povestea mea…

Tristeţea mi-a bătut la uşă într-o zi frumoasă de început de vară, la vârsta de 12 ani. Aşteptam cu nerăbdare festivitatea de premiere şi implicit, sosirea vacanţei. Însă, toate planurile mele s-au spulberat într-o clipă…mă dureau toate, nu ştiam ce se petrece cu mine. Mai târziu am realizat că Dumnezeu mi-a trimis o încercare pe care mi-am propus să o înfrunt cu multă voinţă, putere şi încredere că totul va fi bine, într-un final, oricât de îndepărtat ar fi acesta şi cu oricât de multe ar trebui să mă confrunt.

După începerea tratamentului cu citostatice, momentul căderii părului nu m-a afectat foarte mult, fapt ce în acest moment mă surprinde enorm – poate că în acele clipe Dumnezeu te încurajează şi nu vezi gravitatea situaţiei. Îl aveam lung, frumos…dar am acceptat fără multe întrebări să-l tund scurt. Apoi…tot treceam cu mâinile prin el şi îmi rămânea în palmă, iar eu mă jucam cu el, spunând că îi fac perucă domnului doctor, deoarece nu avea foarte mult păr:)). Astfel, am dat o notă distractivă şi mai puţin apăsătoare acestei etape a tratamentului. Nu există cuvinte prin care să-i pot mulţumi domnului doctor Ritli Ladislau pentru tot ceea ce a făcut pentru mine! Dânsului îi datorez triumful meu împotriva cancerului! Domnul doctor Ritli este un medic şi un om minunat, care tratează cu mult devotament, dedicaţie şi profesionalism fiecare pacient.

Părul încă nu-l aveam crescut şi mergeam la şcoală cu batic. Nu vroiam să aud deloc de perucă, în schimb bandană purtam în permanenţă. Acum vreau să vă relatez o mică întâmplare. Eram la şcoală, stăteam cuminte în bancă în timpul pauzei, banca mea era vis-a-vis de uşă, iar aceasta era deschisă. Un băiat mai mare de pe hol tot vorbea în batjocură, spunându-mi să-mi dau baticul jos şi de ce îl port. Eu încercam să îl ignor, deşi mă abţineam cu greu din plâns. Într-un final, l-a auzit doamna dirigintă şi a vorbit cu el. În pauza următoare, stând în acelaşi loc pe hol, şi-a împreunat mâinile, aplecându-şi capul în faţa mea şi şi-a cerut iertare. Aşa că, dragilor, deşi e greu, nu trebuie să puneţi la suflet privirile ciudate şi vorbele goale ale celor din jur, pentru că ei nu cunosc lupta voastră şi situaţia în care vă găsiţi.

În final, doresc să vă spun dragii mei, că se poate trece peste această perioadă grea cu multă credinţă, mult curaj şi încredere că totul va fi bine! Fii şi tu un învingător! Poţi şi TU!!”

 

 

Dacă într-un articol anterior vă povesteam mai în detaliu despre evenimentele pe care le-am avut în perioada 4-15 februarie, azi am decis să îi aducem în prim plan pe cei care ne-au susţinut cu mic, cu mare,  prin bandane şi brăţări galbene, fie în cadrul campaniilor din mall-uri, fie împreună cu echipele minunate din care fac parte.

Am fost foarte fericiţi să vedem că vedete precum Antonia, Inna, Corina Caragea, VUNK sau Moonlight Breakfast au răspuns pozitiv campaniei noastre şi au purtat bandana, pentru a-i susţine pe cei care luptă împotriva cancerului. Blogger-ul Chinezu a fost ca de obicei la înălţime şi şi-a făcut propria lui bandană tricoloră:) Wow! Suntem recunoscători pentru implicare şi suport!

Pe Facebook am primit peste 200 de poze cu bandane purtate fie pe cap, la gât, pe mână, de cei mici, de oameni mari, de trupe de dans, echipe de angajaţi ale unor companii, clase de elevi, chiar şi animale de companie sau animale folosite pentru terapie. Am fost impresionaţi de ingeniozitatea voastră şi de mesajele de suflet pe care le-aţi transmis.

Antonia

INNA

Corina Caragea

VUNK

Moonlight Breakfast

Am avut 30 de companii care şi-au arătat interesul pentru bandanele personalizate sau le-au folosit pe cele personale, dar ceea ce este foarte important, s-au implicat şi ne-au trimis poze şi mesaje de încurajare. Deşi în total au fost create 2000 de bandane, feedback-ul primit şi dorinţa oamenilor de a purta bandanele a fost mult mai mare. Vă mulţumim!

ACI Worldwide

AIMS Romania

Banca Românească – Filiala Cluj

Biroul Transfrontalier Călăraşi

Câini de salvare Transilvania

Endava Iaşi

FM Logistics

Hella România

HorsEmotion Hipoterapie

Compania Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen

TMD Friction

În Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara şi Chişinău, am avut campanii de promovare în centrele comerciale, concerte caritabile, campanii de conştientizare în şcoli şi licee. În cadrul acestor acţiuni, am interacţionat cu peste 9500 de oameni şi am avut ocazia de a distribuit 769 de bandane şi 2364 de brăţări galbene. Ne-aţi lăsat fără cuvinte şi putem doar să vă spunem un sincer şi din inimă: MULŢUMIM!

Azi e rândul Danei să-şi spună povestea despre lupta ei cu cancerul. Ea e o temerară puternică, frumoasă şi plină de viaţă. Îi mulţumim pentru faptul că ne-a permis să împărtăşim cu voi povestea ei şi pentru fotografiile superbe pe care ni le-a trimis.

“Bună tuturor. Numele meu este Dana Nica şi am 20 de ani. Povestea mea începe în aprilie 2010, când fiind elevă în clasa a 9-a , eram o persoană normală, plină de viaţă şi prietenoasă. Într-o zi, am observat că deasupra urechii drepte mi-a apărut o umflătură pe care bineînţeles că nu am luat-o în seamă. Am stat cu acea umflătură la ureche până în septembrie, timp în care continua să se umfle şi să se înroşească, însă nimic dureros. Într-un final, mama s-a hotărât să mergem la câteva controale, pentru că deja trecuse ceva timp şi umflătura nu mai trecea. După lungi investigaţii, în urma cărora nu am aflat nimic, am hotărât să mergem la Bucureşti, la spitalul Sf.Ioan, unde vărul meu, chirurg, ne-a sfătuit să facem o biopsie fiind aproape sigur că este un lipom de grăsime. După suferinţe în timpul operaţiei şi complicaţii, cu ajutorul vărului meu am ajuns la Institutul Oncologic cu biopsia. Acolo, doamna doctor Monica Dragomir ne astepta. M-a luat în cabinetul ei şi a început să îmi povestească ce caut eu la secţia de “oncopediatrie”, un cuvânt nou pentru mine. Acolo, mi s-a dat rezultatul biopsiei : RABDOMIOSARCOM EMBRIONAR DREPT. Nici măcar nu puteam să pronunţ aceste cuvinte, dar mai ales să ştiu ce înseamnă. Dânsa mi-a povestit că o să fac un tratament perfuzabil de câteva luni şi că partea rea din acest lucru este că s-ar putea să îmi cadă părul. În acele momente, am simtit că viaţa mea s-a terminat, prima reacţie fiind să ies afară din cabinet şi să merg să îmi iau sora în braţe. Nu ştiam ce se întâmplă cu mine, nu ştiam de fapt ce am, pentru că nimeni nu a pomenit cuvântul “cancer”, însă ştiam că o să îmi cadă părul şi asta era pentru mine cel mai dureros lucru. După 10 cure de chimioterapie şi 30 de cure de radioterapie pe parcursul a aproape 2 ani am trecut cu bine peste toate problemele. Este greu să ştii că eşti bolnav, că nu mai ai păr, că nu o să mai fii un copil sau un adolescent normal şi cel mai greu este că îţi pui mereu întrebarea ”de ce eu ?”, întrebare la care vei găsi răspunsul mai târziu. TU ai fost ales de Dumnezeu să treci prin asta, pentru că eşti puternic, pentru că poţi duce această greutate şi pentru că poţi trece peste. Pentru mine, faptul că am fost bolnavă este un lucru care m-a făcut să mă maturizez, să îmi apreciez viaţa şi să o iubesc şi cel mai important, să îmi dau seama că sunt binecuvântată de Dumnezeu pentru că am trecut peste tot cu brio. În acele momente, nu îţi dai seama de toate astea, însă pe parcurs, vei înţelege de ce ai fost ales să treci prin asta. În timpul tratamentului, dormeam non-stop, îmi era foarte foarte rău şi trebuie să recunosc că dacă părinţii mei şi sora mea nu erau lângă mine, nu aş fi putut să trec peste. Însă Dumnezeu ne are în grijă pe toţi şi pentru fiecare din noi are câte un plan. Şi pentru mine a avut de dăruit o viaţă frumoasă şi sănătoasă, cu o familie frumoasă care îmi este alături şi care mă iubeşte. În legătură cu părul – marea problemă a majorităţii-  la începutul tratamentului, mie mi-a căzut părul după prima cură şi am stat cheala aproape doi ani, însă in momentul în care termini, părul începe să crească mult mai sănătos şi mai frumos. Ştiu că este greu să porţi perucă, eu personal mă simţeam ruşinată şi aveam impresia că arat groaznic însă, am învaţat că singurele păreri care trebuie să te intereseze sunt ale persoanelor din jurul tău care te iubesc. Prin urmare, copiilor şi adolescenţilor bolnavi în zilele noastre, cancerul nu mai este de neînvins şi drept dovadă suntem noi, temerarii sănătoşi şi fericiţi care vă suntem alături şi vă aşteptăm să terminaţi şi să vă bucuraţi împreună cu noi de momentele minunate pe care le petrecem în familia Little People. Vă pup şi vă îmbrăţişez cu drag şi vă doresc multă sănătate şi putere să treceţi peste aceste momente urâte şi să vă bucuraţi de viaţa frumoasă care vă aşteaptă în continuare.”