Echipa de voluntari Little People din București vrea să-și mărească forțele. Dacă ești creativ, energic, dornic să îi ajuți pe cei din jur și vrei să cunoști și alți oameni la fel ca tine, te așteptăm cu drag în echipa noastră! Vă puteți înscrie direct pe website la secțiunea “Dorești să devii voluntar?”
Ce poate fi mai frumos decât să îți dedici o parte din timp pentru a face o schimbare în bine și pentru a-i ajuta pe copiii și tinerii bolnavi de cancer să treacă mai ușor peste perioada spitalizării?
Voluntarii vor lucra în spitale alături de specialiștii Little People în cadrul programului de suport psihosocial “Nu mi-e frică!”. Activitățile acestui program se desfășoară zilnic între 15:00-17:00 la Institutul Clinic Fundeni și între 16:00-18:00 la Institutul Oncologic București și Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii ,,Marie S. Curie”.
Povestea emoționantă a unei Temerare puternice care a avut de înfruntat numeroase obstacole, dar într-un final a ieșit învingătoare din lupta cu cancerul.
“Aveam ambiţii, aveam idealuri. Speranţe, vise, dorinţe. Totul era bine în viaţa mea, îmi doream să intru în armată. Visam chiar la o carieră de pilot. Nu aş fi ştiut niciodată fără să încerc. Aş fi putut avea probleme la proba scrisă, dar la cea fizică cu siguranţă nu. Eram mai pregatită decât aş fi fost vreodată. Tocmai de asta, vestea că nu voi putea nici măcar să ajung până acolo m-a devastat. Totul a fost năruit de o simplă afirmaţie: “Trebuie să te operez de urgenţă. Rămâi de azi sau vii luni. Marţi te operez.” Am încercat în zadar să îi explic că în câteva săptămâni trebuia să dau proba fizică pentru admitere.
Dar nu s-a putut. Când medicul a aflat rezultatele analizei Ca125, nu a acceptat o amânare. Şi cam aşa a început totul. Nici măcar nu conştientizam dezastrul. Eram într-un fel în transă. Rămâneam prea repede fără nimic. A urmat operaţia, ştiam ce se întâmplase chiar dacă toţi îmi ascundeau asta. Auzisem, ştiam. Şi când credeam că nu poate fi mai rău, am pierdut o persoană pe care o iubeam mai mult decât îmi iubeam viaţa: unchiul meu. Am fost tristă, supărată, nervoasă. Nu înţelegeam: de ce eu? Atunci am realizat ce se întâmplă. Până atunci eram învăluită într-un praf lăsat de tornada de evenimente prea rapide. Atunci am văzut că urma să pierd totul, prietenii mei aveau să plece la facultate, prietena mea cea mai bună avea să îşi urmeze visul, visul amândurora, avea să nu mai fie lângă mine.
În acelaşi timp, am realizat cât de ciudata e viaţa. Înainte de operaţie obişnuiam să spun că nu îmi doresc copii. Apoi mi-am dat seama că una e să nu vrei, alta să nu poţi.
I-am promis unchiului meu că voi adopta un băieţel şi îi voi pune numele lui. Acesta era modul meu de a merge mai departe. O promisiune, aveam nevoie de ea. Apoi totul a început din nou să fie un vârtej în care eram trasă. Bacalaureatul, chimioterapia, pozele de album, căderea părului. Şedinţele de chimioterapie îmi ocupau tot timpul de învăţat, dar nu îmi doream să pic aşa că nu aveam timp să mă simt rău. Nu aveam timp să simt nimic. Aş minţi să spun că simţeam ceva. Încercam să par puternică şi asta îmi cam ocupa timpul pentru văicăreli. Poate chiar eram puternică. Pentru cei din jur eram. Nimeni care nu a trecut prin asta nu poate cunoaşte sentimentul. Pari puternic sau distrus, adevărul este că nu realizezi complet ce se întamplă cu tine. Când părul a început să cadă eram în perioada pozelor de album pentru liceu, îmi doream doar să pot face pozele. Îmi doream ca părul să reziste. Când nu a fost aşa am adoptat peruca şi am purtat-o cu zâmbetul pe buze. Asta se presupune că trebuia să fac, nu? De-a lungul timpului am achiziţionat 8 peruci. Pretty psycho, uh? Dar era modul meu de a rezista.Fiecare avem o modalitate de a depăşi şocul. A urmat o nouă operaţie care a adus frustrări şi nemulţumiri pe toate planurile. Simţeam că nu îi văd necesitatea.Nevoia de a-mi exprima nemulţumirea a început să crească ajungând la apogeul de a refuza operaţia, de a spune că îmi asum riscul unei recidive. Nu sfatuiesc pe nimeni să facă asta. Motivul nemulţumirii mele era o cicatrice prea mare, pe tot abdomenul. Am ştiut că pot lupta pentru a fi operată la paroscop, de asta am făcut-o. Dacă nu aş fi ştiut că se poate, probabil aş fi stat cuminte aşteptând următorul test. Îi mulţumesc pentru asta mamei mele, a fost mereu alături de mine, iubitului meu care m-a încurajat şi nu m-a lăsat singură şi, cu toate că am fost atât de speriată că îmi voi pierde prietena, ea a continuat să mă sprijine, şi atunci când e aici, pare că nimic nu s-ar fi întamplat.
Dacă m-ar întreba cineva, regreţi tot ce s-a întamplat? Aş spune nu. Pentru că deşi a fost greu, am învăţat să am încredere în mine, să ştiu că voi reuşi orice s-ar întampla. Şi chiar am reuşit, am învins cancerul, am întâlnit nişte personae minunate. Deşi totul a început dramatic, acum, la doi ani după ce a început experienţa mea, pot spune că tot răul e spre bine şi sunt fericită că pot fi un Temerar. Sunt fericită că am învins cancerul şi sunt fericită că vă pot povesti asta. Iar chimioterapia, căderea părului…sunt foarte fericită că s-a întâmplat asta. Da, exact aşa.Sunt fericită. Şi de ce nu aş fi? Mereu mi-am dorit părul creţ, iar chimioterapia mi l-a oferit. Deci, chimioterapia nu doar m-a vindecat ci mi-a îndeplinit şi visul. Curaj.”
Azi împărtășim cu voi povestea Ioanei, o temerară puternică, frumoasă şi plină de viaţă care nu și-a pierdut optimismul nici în cele mai grele momente.
”Nimic nu îţi poate sta în cale, nimic nu îţi poate şterge din optimism”
Alături de vestea că sunt bolnavă de cancer, au început să vină o mulţime de alte veşti rele: mi se spunea care sunt efectele adverse ale tratamentului, dar cea mai crudă mi s-a părut cea că o să-mi pierd părul. Nu am ştiu cum trebuia să reacţionez, eram în stare de şoc. Tratamentul a început, iar eu mă aşteptam ca părul să-mi cadă după prima cură de citostatice, însă nu a fost aşa :).
M-am bucurat, am crezut că o să scap de această grijă, grija că nu voi mai avea păr, însă după următoarele două cure de chimioterapie , părul a început să cadă din ce în ce mai mult. Nu pot uita reacţia părinţilor şi a surorii mele, se uitau la mine cu ochii înlăcrimaţi şi plini de mirare. Mi-a fost greu să mă las tunsă, dar în cele din urmă l-am tăiat. Nu mai avea rost să mă chinui şi să-mi fac rău de una singură…privindu-mă cum îmi pierd părul nu mă ajuta deloc în a gândi pozitiv.
Mi-am achiziţionat o perucă, eram foarte entuziasmată atunci când am primit-o…mă simţeam eu din nou :). Reuşeam să ascund cu brio faptul că îmi căzuse părul. Aveam impresia că mi-am redobândit frumuseţea, asta după ce sigurul meu gând era că fără păr sunt cel mai hidos om din lume. Nu ştiu sigur dacă era un gând sau frica de faptul că oamenii vor râde de mine şi mă vor marginaliza..
Dar nu, nu am fost marginalizată şi nici tratată altfel de cum eram până atunci, toată lumea mă încuraja şi reuşea să-mi menţină moralul la cele mai înalte cote , inclusiv profesoara mea de biologie făcea asta.
Totul a început să prindă culoare când părul meu a început să crească din nou sănătos şi foarte creţ…nu imi imaginam că poate creşte cu atâta rapiditate, iar acum cred, sau poate că aşa este, dar mă simt mult mai frumoasă cu părul scurt. :)”
O poveste plină de optimism şi speranţă din partea unei Temerare care a luptat şi a învins în lupta cu cancerul.
“A fost o dată ca niciodată…Aşa începe orice poveste. Aşa începe şi povestea mea!
Era sfârşitul primăverii, mai 2006. Aşteptam cu ardoare vacanţa de vară pentru care îmi făcusem multe planuri. Întâlniri cu prietenii, îngheţată cât cuprinde, ieşiri în oraş… ca orice adolescent! Aveam 17 ani şi învăţam bine. Eram prima din clasă şi se apropia momentul victoriei – vara şi distracţia după un an de muncă şi conştiinciozitate, după olimpiade, provocări şi teme interminabile.
Însă… într-o zi simptomul care m-a alarmat şi mi-a alarmat şi familia şi-a făcut prezenţa. În loc de starea de relaxare pe care o aşteptam am început să-mi pun întrebări diferite de cele de la şcoală. Nu ştiam răspunsul la niciuna şi nici nu aveam vreo bibliografie pentru documentare. Nu ştiam de unde să încep, nici ce se întâmplă. Ştiam doar că ceva nu-i bine. Niciun doctor care mă consultase nu mi-a dat motive să mă sperii aşa că am încercat să iau totul aşa cum vine. Am ajuns la Bucureşti pentru biopsie şi am stat câteva zile în spital. Mă simţeam bine şi nimic nu putea să-mi zdruncine încrederea. Aşa a şi fost în continuare! După câteva săptămâni am primit şi vestea! O bubiţă şi-a găsit loc în spatele năsucului meu şi ca să mă fac bine trebuia să fac procedurile bine-ştiute (chimio şi radio). Nu ştiam ce presupune, dar am descoperit! Când a început să-mi cadă podoaba capilară m-am hotărât să mă tund! Era deja enervant să mă gâdile peste tot şi să fac atâta mizerie pe unde mergeam. La urmatoarea cură de chimio, când am ajuns la spital o doamnă infirmieră m-a ajutat să scap de el (de păr). Îmi stătea tare bine şi n-am tânjit după el. Aveam ani de zile de când purtam părul lung şi uitasem cum e să am atâta lejeritate. Şepcile nu erau pe placul meu aşa că a început desfrâul baticuţelor! Toate formele, materialele şi culorile. Asortate sau excentrice, erau aşa drăguţe că nu aveam nevoie de perucă. Nu am purtat perucă. Ce e drept, tratamentul mă solicita destul de mult şi nu aveam o viaţă socială prea activă, însă baticuţele îmi ofereau confortul de care aveam nevoie. În spital toată lumea era ca mine şi mă obişnuisem cu ideea. A fost puţin mai greu când am ajuns acasă… unde eu eram diferită de ceilalţi, dar sincer ştiam la ce să mă aştept. Colegii de la şcoală erau foarte impresionaţi, dar nu de momentele prin care trec, ci de lejeritatea cu care trec peste ele. Nu am fost nici înainte vreo ”fashionista” sau vreun etalon al modei şi nici după nu m-a interesat prea mult ce cred ceilalţi despre cum mă îmbrac sau ce port. Timpul a trecut, părul a crescut, creţ ca al unei oiţe şi era greu de potolit. După o recidivă, procedura s-a repetat, doar că… de data asta mi-am cumpărat perucă. Era 2008, aveam aproape 19 ani, luasem examenul pentru permisul de conducere şi nu mi-am dorit să apar în poză cu baticuţ. Vroiam altceva! Şi mi-am luat o perucă blondă (eu – brunetă la origine) şi am purtat-o cu mândrie – doar la poză. Şi atât. Era incomodă, mă mânca pielea de la ea şi îmi răpea privilegiul de a mă da cu cremă cu sclipici pe chelie. O lustruiam cu grijă şi arătam mai bine decât Casper J. Am aşteptat din nou trecerea timpului, părul a crescut din nou, Doamne-Doamne m-a ajutat să fiu bine în continuare şi am revenit la viata mea de dinaine, însă mult mai înţeleaptă, mai grijulie, mai atentă, mai răbdătoare şi mai realistă. Trăgând linie după experienţa aceea, am învăţat multe lucruri bune şi m-a schimbat în bine. Acum sunt o altă EU, cu părul tot lung… ca în vremurile de demult, alături de un prinţ ca orice prinţesă din poveste şi sper să rămânem fericiţi ”până la adânci bătrâneţi”. Dacă eu am reuşit – POŢI ŞI TU!”
Activitatea ultimei zilei din cadrul Întâlnirii Naționale a Voluntarilor a constat în prezentările excerciţiilor de grup realizate anterior, unde echipele “au concurat” între ele cu diverse activităţi (postere, jurnale ale micilor pacienţi, măşti sau alte obiecte care te îndeamnă să învingi frica, sau să stăpâneşti acest sentiment). Toate activităţile au avut ca scop schimbul de idei şi experienţă pentru a învăţa noi tehnici, mai ales cea de storytelling, care ulterior ar putea fi puse în practică în fiecare dintre cele 9 centre unde Asociaţia Little People îşi desfăşoară activitatea cu micii pacienţi.
Ideea centrala in realizarea activitatilor a fost managementul fricii. Aceste activitati au oferit voluntarilor posibilitatea de a învăţa că pacienţii trebuie sa fie curajoşi, să nu se lase pradă sentimentului de teamă, întrucât tratamentul urmat cu precizie are ca scop învingerea cancerului. Astfel, voluntarii s-au pus în pielea pacienţilor, au făcut joc de rol, au creat materiale pentru activităţi şi au exersat relatarea.
În centrul activităţilor s-a aflat tocmai acest subiect – înfrangerea sentimentului de frică şi cum determinăm copiii să renunţe la teamă şi să urmeze toate procedurile, dar să şi creadă cu adevărat că boala lor poate fi tratată!
Dintre proiectele prezentate, cele mai apreciate au fost ale echipelor din Republica Moldova şi Timiş. Acestea au reuşit să îmbine, în cel mai productiv mod, tehnica de povestire cu diverse jocuri interactive.
Povestea unei Temerare puternice, care a luptat și nu și-a pierdut speranța în bătălia cu cancerul.
“Povestea mea, de fapt una dintre poveştile cele mai triste din viaţa mea, a început în urmă cu câţiva ani. Pe atunci nu ştiam prea multe despre cancer, boală, suferință. Am fost de mică un copil sănătos, care n-a avut probleme majore. Dar uite că viaţa îţi joacă feste şi te aruncă în ghearele suferinţei fără să-ţi dea măcar o explicaţie. Când am aflat că am cancer, mai precis o tumoră de trunchi cerebral, n-am reacţionat. Poate de frică, de revoltă, de…neîntelegere. Abia peste câteva ore m-am văzut plângând, pe stradă, în timp ce mă întorceam de la spital. După privirile oamenilor aţintite fix asupra mea am realizat că plângeam haotic. Nu m-am oprit, nu puteam, nu aveam autocontrol. Mi-a fost greu, dar nu am renunţat nici măcar o secundă să lupt. Au început apoi analizele, tratamentele, stările “firești” de rău cărora m-am supus fără prea multe comentarii. Mi-am repetat uneori obsesiv întrebarea “de ce mi se întamplă asta tocmai mie?”, dar neavând un răspuns, am hotărât să-mi accept soarta şi să lupt aşa cum fac adevăraţii învingători.
Nu am fost supusă unei intervenţii chirurgicale, fapt care pe moment m-a bucurat pentru că am putut să-mi “păstrez” părul:). Îmi aduc şi acum aminte ziua în care doamna de la radioterapie mi-a spus să nu-mi fie frică si să nu mă tund pentru că o să-mi pierd părul doar pe o anumită suprafaţă, destul de mică. Şi aşa a fost. Atunci eram slăbită, uneori revoltată. Mă consideram altfel, uneori credeam că oamenii mă privesc diferit. Purtam bandane, baticuţe ca să-mi ascund defectul “de moment” :). Ajunsesem însă după o perioadă, să fiu mândră de mine. Să accept că sunt frumoasă, că o sa fiu la fel ca înainte şi că nu contează ce spun alţii care nu ştiu prin ce trecem noi, învingătorii, TEMERARII. Am învăţat, din lupta aprigă cu boala, că e important să fii sănătos, să-ţi apreciezi viaţa şi să te iubeşti aşa cum eşti, aşa cum te-a lasat Dumnezeu. E important să fii optimist, încrezător în forţele proprii. E important să înţelegi că tu ca om eşti special, că Dumnezeu nu te-a uitat şi că nu te-a pedepsit, ci doar îţi dă încercări prin care să demonstreze, atât ţie cât şi celorlalţi, cât eşti de puternic.”
Azi am pregătit pentru voi povestea unei Temerare îndrăznețe, care a decis să preia controlul și să transforme lupta împotriva cancerului într-o experiență pozitivă.
“Numele meu este Camelia Crăciun. Am fost diagnosticată cu ependimom mixopapilar în anul 2009. După multe investigații medicii au hotărât că cea mai bună soluție pentru mine ar fi să fac radioterapie și chimioterapie. Cam așa s-a întâmplat și la tine, asa-i? Vezi? Deja avem ceva în comun. Nu trebuie să te temi de toate lucrurile prin care treci acum. Totul o să fie bine!! Dovada vie suntem noi, TEMERARII!! Perioada în care vezi că îți cade părul nu este deloc plăcută. Am să-ți spun cum a fost la mine. După ce am aflat de la medicul meu curant că după aceste tratamente urma să-mi cadă părul am fost foarte tristă. Am trecut puțin peste cu ajutorul familiei și prietenilor. După două săptamâni de la terminarea primei cure a început să-mi cadă părul. Am decis să mă tund. Aveam părul foarte lung, deci nu era o decizie foarte ușoară. Pentru că urma să-l pierd de tot, m-am decis să-l tund un bob franțuzesc și l-am vopsit cu albastru de metil. Da, albastru de metil din acela de care îți dă mămica atunci când ești răcit rău de tot. Nu sunt nebună!! Am zis să am o amintire frumoasă, nu tristă!
Apoi, după toată nebunia cu părul verde, m-am hotărât să mă tund periuță. Șoooc!!! Nu te gândi că am plăns! NU!! Chiar eram foarte amuzata, uitasem de tot!! Începusem să interpretez rolurile marilor actori români. Am hotărât să-mi cumpăr perucă. Am fost, am luat-o, era la fel ca parul meu, nicio diferență!! Au venit zilele călduroase și peruca devenea din ce în ce mai incomodă. Cu baticul mă simțeam super bine, chiar și fără batic, dar nu aveam voie să ies din casă fără ceva pe cap. Familia și prietenii îmi spuneau că-mi stă bine oricum…din această cauza mi-a fost greu să mă hotărăsc dacă să port perucă sau batic. Într-un final am luat hotărârea: Eu, Camelia, de azi renunț la perucă pentru batic!!! Este mult mai confortabil și arată bine.
Acum, când totul decurge bine, tot nu am renunțat la bandana. O port la gât,la geanta, pe cap, în mii și mii de feluri. Te sfătuiesc și pe tine, cititorule drag, să porți bandana!!!
Reluăm seria poveștilor scrise de Temerari în cadrul campaniei Zilele Bandanei și de această dată v-o prezentăm pe Mădălina Bîrsan. Ea este o tânără puternică, plină de energie și mereu cu zâmbetul pe buze.
“Bună dragii mei! Povestea mea începe în 2007. Ajungând pe secția de oncopediatrie a spitalului „Sfânta Maria” din Iași, mami a încercat în prima săptămână să mă țină în salon să nu îi văd pe ceilați copii cărora le căzuse părul. Peste puțin timp de la începerea tratamentului a început să îmi cadă și mie. Văzând acest lucru, o întrebam pe mami de ce?! Ea, dorind să mă mai protejeze schimba discuția. Într-o zi, văzând că mami nu îmi răspunde mi-a trecut prin minte să o întreb pe doamna doctor la vizită. Ea mi-a explicat că de la tratament va cădea părul, dar m-a asigurat că îmi va crește repede alt păr mai bogat și creț. Îi sugerase mamei să meargă să mă tundă de tot deoarece aveam și părul lung și începea să îmi cadă foarte mult. ”Misiunea” mamei a fost foarte grea ca să mă convingă să merg la tuns deoarece eu vroiam să îmi cadă el fără să îl tund eu. Într-un final m-a convins și am mers la o frizerie. L-am rugat pe domnul frizer să nu îmi arunce părul deoarece eu vroiam să mi-l țin amintire. Mami, ca să mă facă mai fericită după ce am stat la tuns mi-a cumpărat câteva bandane și în fiecare zi încerca să mi le așeze diferit. Ajungând acasă după prima cură de tratament, din părul meu am facut o pernuță pe care o am și acum amintire. Pe timpul tratamentului, părul îmi creștea, apoi cădea din nou și tot așa. Venise timpul după tratament să mă reîntorc la școală. Părul încă nu îmi crescuse și am mers să îmi cumpere o perucă. Eu îmi doream o perucă cu părul lung, dar doamna de la magazin mi-a explicat că va fi grea față de cea cu părul mai scurt. Când o purtam la școlă îmi era teamă să nu îmi cadă și astfel să afle colegii și să râdă de mine. Părul mi-a crescut puțin câte puțin și de atunci mă bucur de el. Dragii mei, cam aceasta este povestea mea și vreau să vă spun că părul cade de la tratament, dar veți rămâne mereu aceleași persoane frumoase și învingătoare!
Cristi Oană este un tânăr în vârstă de 18 ani din Bucureşti pentru care voluntariatul în cadrul Little People a început în anul 2011 şi de atunci s-a transformat în ceva mai mult decât o activitate, s-a transformat într-o posibilitate de a fi alături de copiii diagnosticaţi cu cancer şi de a se simţi cu adevărat util în ceea ce priveşte recuperarea psihologică a acestora. În cele ce urmează, Cristi ne vorbeşte despre activităţile lui în spital, despre legătura cu Little People, despre importanţa NVM (National Volunteer Meeting), dar şi despre experienţa lui cu cancerul şi planurile de viitor.
– În primul rând, ce te-a determinat să devii voluntar Little People?
– Cel mai probabil faptul că în perioada în care eu am fost sub tratament nu am avut parte de consiliere. În urma tratamentului am intrat în grupul Temerarii şi după tabăra de vară din anul 2010 am cunoscut mai mulţi voluntari. Mi-a plăcut modul lor de a privi lucrurile şi managementul activităţilor care aveau ca scop recuperarea psihologică a copiilor internaţi în spitale. Acest lucru m-a determinat să mă implic mai mult şi să îi ajut pe micuţii pacienţi. Un alt motiv ar fi şi faptul că în perioada tratamentului meu, Little People nu erau prea vizibili şi eu nu am avut ocazia să aflu despre ei, decât destul de târziu. Prin urmare, am înţeles că dacă devin voluntar pot să fac cunoscută asociaţia şi să duc la îndeplinire misiunea acesteia.
– A fost greu când ai început activitatea în spital?
– La început am crezut că trebuie să ai anumite abilităţi dobândite în cadrul unor studii specializate, dar am aflat că nu este aşa. După ce mi-am exprimat dorinţa de a activa ca şi voluntar, am urmat un training în cadrul Asociaţiei Little People România şi aşa am început să lucrez cu tinerii şi copii de la Institutul Oncologic din Bucureşti. Mai târziu m-am transferat la secţia oncopediatriacă a spitalului Marie Curie unde îmi desfăşor şi acum activitatea şi pot să spun cu certitudine că dacă ai dorinţă şi te implici nu este greu.
– De ce provocări te-ai ciocnit pe parcursul activităţilor din spitale?
– Pentru mine, sincer, o provocare este faptul că acum la Marie Curie fetele şi băieţii sunt internaţi în saloane comune. Mie îmi este foarte uşor să lucrez cu adolescenţii pentru că fiind de vârste apropiate vorbim aceeaşi limbă, iar faptul că sunt un temerar şi am trecut şi eu prin momente dificile în timpul tratamentului, dar am învins cancerul mă ajută să am o trecere mai uşoară la ei şi o credibilitate mai mare. De multe ori, însă, din cauza saloanelor mixte, nu pot discuta deschis cu unii băieţi şi nu le pot explica în detalii anumite etape ale tratamentului sau anumite efecte şi bănuiesc că această problemă o întâmpină şi colegele mele cu fetele internate aici. O altă provocare ar fi şi lipsa spaţiului de joacă în acest spital, dar suntem optimişti şi ne descurcăm cu ce avem. (*Little People a renovat spațiul disponibil din spital, dar acesta este la un alt etaj și funcționează mai mult ca o sală de așteptare pentru micuții pacienți).
– Care dintre programele Asociaţiei Little People are cel mai benefic impact asupra pacienţilor?
– Cu siguranţă, programul „Nu mi-e frică!”, pentru că abordează cele mai bune soluţii de intervenţie psiho-socială şi tratează toate etapele de la prima internare şi până la ultimul tratament.
– Cu ce crezi că te ajută prezenţa la aceste Întâlniri Naţionale ale Voluntarilor (NVM)?
– Aici mereu învăţ abordări noi ale programelor pe care le urmăm în spital, observ tipurile de caractere pe care voluntarii le au în diverse zone ale ţării, văd diverse moduri prin care aceştia îşi creeză activităţile, realizez un schimb de idei şi nu în ultimul rând socializez, iar asta îmi dă oportunitatea de a-mi face noi prieteni.
– Care sunt planurile tale de viitor?
– Momentan fiind în clasa a XII-a nu pot să fac voluntariat decât o dată pe săptămână, aşa că pe viitor sper să mă implic mai mult. De asemenea, îmi doresc să dau la o facultate, dar sunt multe idei, din familie primesc o mulţime de sfaturi şi încă nu am decis în ce domeniu voi merge. Oricum, relevante vor fi rezultatele bacalureatului şi condiţia mea fizică, dar nu neg faptul că mi-ar plăcea, la un moment dat, să devin coordonator în cadrul Little People.
Aproape 60 de voluntari din totalul celor 110 care fac parte din Asociația Little People România s-au întrunit în cadrul ediției din acest an a Întâlnirii Anuale a Voluntarilor de la Sovata.
Evenimentul a adus împreună tineri care își desfășoară activitatea în toate cele 9 centre de oncopediatrie din țară și de peste hotare, mai exact din județele Cluj, Timiș, Iași, municipiul București, dar și din Republica Moldova.
Prima activitate a serii a fost Big Fat Quiz, unde voluntarii au trebuit să răspundă la 9 seturi de întrebări bazate pe activitatea lor din spitale, dar și pe preferințele copiilor din centrele oncologice. Întâlnirea Anuală a Voluntarilor se desfașoară, în acest an, în perioada 6 – 10 martie și își propune să mobilizeze voluntarii din cadrul Asociației Little People România pentru un schimb de experiență, dar și pentru a-și împărtăși ideile sau a învăța lucruri noi.
